|
|
Cum eu sunt fana inraita a animeului "Naruto", iar SasuSaku este cuplul meu preferat, m-am decis sa fac o poveste cu ei. Mentionez ca ficul meu, nu are aceeasi idee principala ca si animeul. Este total diferita. Ma rog, eu sper sa va placa. Citire placuta:
Lacrimi însângerate
Partea I
Capitolul 1
Globuletul de jar incepe sa se stinga, sa se afunde intr-o apa de cristal, albastra, fermecatoare. Linii aurii pline de sperante frante traverseaza acum oceanul, linii ce transmit incheierea unei alte zile din viata tuturor, pierderea unor alte momente unice din viata noastra. Un stol de pasari traverseaza un univers misterios, intunecat, mirific; se pierd in zare.
La granita dintre vis si realitate se infatiseaza autostrada lunga si pustie. De o parte si de alta a drumului se afla iarba palida, acum uscata. Lamele de foc au pus stapanire pe ea, iar ploaia pare sa fi uitat sa ii aduca o farama de putere, acea licoare magica ce o tinea vie, sanatoasa, verde si cruda.
Praful abundent pluteste in aer, iar vantul il face mai puternic, mai greu, si mai insuportabil. Pulberea gri se loveste de bustenii doborati din cauza setei de bani ce acapareaza din ce in ce mai multi oameni. Vantul spulbera totul in calea lui, si nu lasa nimic sa ii scape. In urma sa, se ilustreaza peisaje moarte, fara pic de magie in ele, acum bogate in amintiri nemuritoare, pline de trecut, dar goale si ascunse de viitor.
Oftez zgomots si imi atintesc privirea spre parbrizul usor crapat.Norii negri isi fac simtita prezenta, acoperind fiecare particica din tesatura albastra,fina si nemarginita, ce se infatiseaza deasupra pamantului. Cerul capata o nuanta neagra, asemeni unui abis mohorat, aceeasi nuanta pe care o aveau si ochii lui, acei ochi pe care nu ii voi mai vedea niciodata.
Un sentiment de nostalgie incepe sa isi faca simtita prezenta in mintea mea, si in fiecare particica a corpului meu. Fiorii ma trec pe sirea spinarii doar atunci cand ma gandesc la el; cel ce mi-a furat inima si a luat-o cu el, atunci cand a parasit aceasta lume. Din instinct incep sa privesc in sus, dar nu disting decat tapiteria alba a masinii. Ironia sortii incepe sa isi faca veacul doar pe langa mine. Aiurea, nu? Pufnesc dispretuitor gandindu-ma ca in curand o voi lua pe sapte carari, si din nefericire, nu va avea cine sa ma aduca inapoi pe calea cea buna, avand in vedere ca i-am dezamagit pe toti; de la simplele cunostinte, si pana la prietenii mei pe care ii catalogam ca fiind fratii pe care mi i-am dorit mereu, dar nu i-am avut. Am renuntat la tot in momentul in care el a murit. M-am inchis in mine si i-am ignorat pe cei ce imi voiau doar binele. Acum regret, si nu imi doresc decat sa ma ierte si sa nu imi poarte dusmanie. Un om normal si-ar dori sa dea timpul inapoi, dar eu nu imi doresc asta. Daca as da timpul inapoi, as schimba totul; as trai intr-o lume roz-bombon, perfecta, dar nu as avea ocazia sa cunosc sensurile cuvintelor “lupta”, “treci mai departe”, “greseste”, “invata”.
Lacrimile isi fac aparitia in colturile ochilor, si cu greu ma abtin sa le retin acolo. Stiu sigur ca nu si-ar dori sa plang, ci sa trec mai departe, insa nu pot. Ceva nu ma lasa, iar acel ceva este un sentiment pe care nu l-am mai cunoscut, si abia acum imi dau seama de puterea si de influenta ce cad pe umerii sai, urmand sa mi le transmita mie. Un singur cuvant imi trece prin minte, iar acela este intitulat simplu si complex, “razbunare”.
Cu ajutorul mainii drepte imi sterg lacrimile ce mai aveau putin si imi inundau obrajii, acum rosii. Mana mea devine uda, “patata” de sperantele spulberate ce se ilustreaza sub forma unor perle lichide, transparente. Imi inclestez degetele, incercand sa retin momentele minunate care reuseau sa evadeze din mintea mea sub forma acelor margele pretioase,umede. “Jur ca te voi razbuna, si ii voi face sa plateasca; jur pe amintirile noastre.”. Zicand acestea, imi sterg mana pe husa scaunului, iar apoi mi-o asez din nou pe volan, concentrandu-ma la drum.
Se pare ca ploaia incepe sa isi faca simtita prezenta. Incetul cu incetul pune stapanire pe aceasta parte de lume, care, pana acum, parea sa fie data uitarii. Dar iata ca proverbul cu “Speranta moare ultima” este scos la lumina cu ajutorul adevarului, ca de fiecare data, lucru enervant cateodata. Picaturile grele de apa se spulbera la contactul cu asfaltul, despartindu-se in alti mii de stropi, din ce in ce mai mici, pana la urma disparand ca si cum nu ar fi fost acolo niciodata.
Zgomotul enervant provocat de cauciucurile ude ale masinii, a disparut, semn ca acestea au intalnit nisipul. O plaja destul de mica, si ferita de ochii lumii se dezvaluie in fata ochilor mei. Este neschimbata, aratand la fel ca acum cativa ani. Deschid portiera lasand vantul puternic sa patrunda in interiorul masinii, o data cu stropii de ploaie. Scot un picior afara, iar tocul cui al sandalelor se afunda in nisip. Privirea mea este captivata de locul in care ma aflu. Acest loc ,pe care il stiu de cand eram mica, a ramas la fel: fiecare floare, fiecare piatra, fiecare copacel este la locul lui. De fiecare data cand vin aici, amintirile se napustesc asupra mea, iar eu nu pot scapa, niciodata nu am putut. Sunt legata de acest loc. Aici l-am intalnit pe el cand eram intr-o “expeditie” cu parintii mei. Ne-am imprietenit, iar pe durata vacantei iubirea mea pentru el devenea din ce in ce mai puternica. O singura privire de-a lui ma facea sa rosesc instantaneu, sa simt furnicaturi in palme, sa simt fluturasi in stomac, sa las privirea in jos, sa respir sacadat din cauza emotiilor. Inima mea incepea sa bata si sa pulseze sange, din ce in ce mai tare.
Un zambet micut si inocent imi apare in coltul gurii. Imi e dor de acele vremuri in care eram doar o copila neajutorata, ce trebuia sa fie ajutata si aparata de toata lumea. Imi e dor de parintii mei, dar cel mai mult imi e dor de el. Acel baiat m-a facut sa inteleg sensul cuvantului “iubire”, m-a facut sa devin o alta persoana, o persoana mai buna, mai curajoasa, mai matura. A fost singurul care nu m-a invinovatit nici macar atunci cand era sigur ca eu am gresit, a fost singurul care a avut incredere in mine, a fost singurul baiat care mi-a patruns in inima si a reusit sa topeasca stratul gros de gheata din inima mea. Era unic, este unic, si va ramane unic. Au trecut doi ani de cand a parasit lumea asta, iar eu nu am reusit sa trec peste nici macar acum.
De cateva minute imi trec mana de o parte si de alta a bordului masinii. Cu fiecare miscare trecutul mi se deruleaza in fata ochilor. Revad fiecare moment al vietii mele, cu exceptia momentelor in care am ramas singura; nu vreau sa imi amintesc acum de ele. Cand parintii mei au fost ucisi, acum doisprezece ani, prietenii au fost ca niste frati pentru mine. Mi-au fost alaturi in fiecare moment, si se asigurau ca am tot ce imi trebuie. Niciodata nu voi putea sa ii rasplatesc pentru timpul pe care l-au pierdut, doar pentru a sta cu mine. Singurul lucru pe care am putut sa il fac, a fost sa plec din tara si sa ii abandonez. Ma simt ca ultimul om de pe Pamant, si abia acum imi dau seama de gravitatea faptelor mele. Cum ar putea sa ma ierte? Nici macar eu nu m-as ierta. Trebuie sa fii nebun sa uiti si sa ierti asa ceva. Dupa o lunga perioada de timp, reusesc sa gandesc si eu lucid, si dau nas in nas cu adevarul. Pff, cine a zis ca adevarul doare, mare dreptate a avut.Totusi, o sa il blestem toata viata pentru idiotenia asta pe care a scos-o pe gura.
Pufnesc din nou si imi dau seama ca nu am toata tigla pe casa.
Ies din masina si ma indrept spre locul unde valurile puternice se spulbera. Tocurile sandalelor sunt afundate in nisip, in totalitate. Ma descalt astfel incat sa scap de acel obstacol. Avansez cativa pasi, iar acum ramasitele valurilor imi mangaie talpile picioarelor si gleznele. Raceala provocata de apa inghetata imi strabate fiecare vena, fiecare os, fiecare organ. O stare de euforie se asterne peste mine, iar amintirile inceteaza sa mai navaleasca. Ma asez pe nisipul ud, cu fata in sus si picioarele aflate inca in apa rece. Privesc cerul ce pare sa planga in locul meu, acest gand provocandu-mi un zambet micut, sters.
De fiecare data cand privesc norii infumurati, imi aduc aminte de el, si de cat de mult iubea ploaia. Era atat de copilaros, atat de iubitor, si atat de linistit, incat iti dadea impresia ca nu este real.
O scanteie a fost de ajuns incat sa provoace unul dintre cele mai ingrozitoare fulgere pe care am avut ocazia sa le vad. Zambesc din nou, si tot ce fac este sa spun:
-Imi e dor de tine. Te iubesc!
_______________________________________
Ironia suprema a vietii este ca nimeni nu scapa de ea in viata. – Robert Heinlein
*Cititi regulamentul ! Daca aveti probleme ce tin de moderator dati-mi un PM si rezolv .Multumesc !*
|
|
